Într-o bancă, targetul de volum e ca un accelerator. E bun. Îți mișcă echipa, îți mișcă pipeline-ul, îți mișcă piața.
Problema este că acceleratorul fără frâne inteligente nu te duce “mai repede la destinație”. Te duce mai repede… spre surprize.
În lecția asta înțelegi de ce vânzările pot “împinge” riscul fără să-ți dai seama, cum apare risk drift (deriva calității), și ce mecanisme simple (dar ferme) transformă creșterea din “viteză” în viteză controlată.
Bonus: legăm totul de AI/analytics — ca să vezi cum poți detecta devierile devreme, când încă sunt ieftin de corectat.
Să o spunem simplu: riscul de credit nu apare pentru că ai vândut. Apare pentru că ai vândut în condiții.
Când ai un target agresiv, apar automat presiuni: pipeline mai repede, documentație mai “subțire”, excepții mai multe, toleranță mai mare la semnale slabe (“merge și așa”), plus o tentație naturală: să “umpli” targetul cu ce e mai ușor de aprobat.
Aici se rupe filmul: calitatea portofoliului nu se degradează brusc. Se degradează treptat, în straturi, prin micro-decizii.
În prima lună nu vezi nimic. În trimestrul următor începi să vezi semnale mici. Peste 6–12 luni vezi NPL/Stage 2/PD drift. Și atunci apare replica clasică: “dar noi am făcut doar business”.
Echipa livrează volum record. În paralel, se întâmplă trei lucruri:
(1) crește share-ul de excepții “pe moment”; (2) se împinge tenorul puțin mai mult “ca să iasă”; (3) se relaxează covenanții.
La început pare doar “flexibilitate comercială”. În realitate, ai schimbat profilul de risc al noilor intrări.
Când vin primele semne (întârzieri mici, cashflow mai slab, stres sectorial), cohortele noi sunt mai sensibile.
Și atunci, fără să fi “schimbat politicile oficial”, ai schimbat politicile în practică.
În practică, “targeturile” vin sub mai multe forme. Unele sunt sănătoase, altele pot crea efecte secundare dacă nu sunt echilibrate.
Dacă ai doar un singur target (de volum), el devine un magnet: toate deciziile gravitează în jurul lui. În schimb, un set de ținte bine ales îți permite să crești fără să “cumperi” riscul pe credit.
src.)În imagine vezi o listă foarte realistă de ținte folosite pentru măsurarea eficienței forței de vânzare.
Hai să le decodăm “pe limba riscului” și să vedem ce poate merge prost dacă urmărești una singură.
E ținta “clasică”. Problema nu e volumul, ci mixul. Dacă volumul crește predominant într-o zonă ușor de vândut (ex: industrie “la modă”, regiune care merge bine, produse cu structură mai riscantă), ai concentrare și diluare.
Sună mai bine decât “volum”. Dar poate produce alt efect: sub presiune, poți împinge pricing-ul în jos ca să câștigi deal-uri, sau invers, poți împinge pricing-ul în sus pe clienți mai slabi (care acceptă), ceea ce crește selecția adversă.
Asta e deja maturitate: nu mai măsori doar cât vinzi, ci cât capital consumi pentru acel volum.
Dacă o faci bine, te duce spre portofoliu mai sănătos. Dacă o faci prost, poate crea “gaming”: mutarea deal-urilor spre structuri care arată mai bine pe hârtie, dar sunt fragile la stres.
E “nivelul următor”: nu doar capital, ci și profit ajustat la risc. Dacă RAROC e un KPI real (nu doar un slide),
el obligă la decizii curate: pricing, structură, covenanți, colateral, mix.
Atenție: RAROC prost definit sau cu date slabe poate induce decizii greșite.
Poate fi bună (diversificare), dar poate și dilua calitatea dacă se urmărește “număr” în loc de “clienți potriviți”.
Aici apar tipic relaxări pe segmentele mai greu de evaluat (ex: IMM mici, informație incompletă).
Excelentă ca intenție: mai mult cross-sell, relație mai profundă. Dar poate duce la supraîndatorare dacă “încarci” clientul
cu produse de credit peste capacitate (sau cu structuri prea optimiste).
Creșterea rapidă are un efect secundar inevitabil: scade timpul pe caz și crește “variabilitatea” deciziilor.
În loc de un proces consecvent, apar interpretări: un RM acceptă ceva, alt RM nu; un underwriter cedează la presiune, altul nu.
Iar variabilitatea este combustibil pentru risc, pentru că face portofoliul mai greu de controlat.
Sub target, apar două fenomene: selecție adversă (intră mai mult din clienții care nu pot obține ușor finanțare altundeva) și shift de mix (intră mai mult din segmentele “quick win”).
Chiar și când scorul/ratings arată bine, poți avea o schimbare subtilă: mai mulți clienți cu volatilitate mare, cu dependențe, cu structură de cashflow mai fragilă. Asta se vede târziu dacă nu urmărești indicatori timpurii.
Când un deal “nu iese”, ai 4 butoane clasice: mai mult tenor, mai puțină amortizare, covenanți mai slabi, colateral “mai discutabil”.
Fiecare buton poate fi justificat într-un caz. Problema e când devine pattern.
Atunci, portofoliul nou e mai sensibil la stres: când scade venitul, clientul nu are buffer; când crește costul, covenanții nu îl prind.
Excepțiile sunt inevitabile. Dar excepțiile fără limită sunt un proces paralel de politică.
Aici apare “politica reală”: ceea ce permiți repetat devine noul standard, chiar dacă documentul nu s-a schimbat.
src.)Risc de credit = probabilitatea ca împrumutul acordat (inclusiv dobânda) să nu fie rambursat integral și la termen.
Practic, riscul apare din momentul în care clientul cere credit, pentru că din acel moment faci o promisiune:
“ne bazăm pe viitorul lui financiar”. Evaluarea riscului are un scop foarte concret: să estimezi pierderea potențială așteptată și neașteptată, ca să poți gestiona provizioanele și capitalul.
De ce punem această definiție aici, într-o lecție despre targeturi?
Pentru că targeturile “mută” exact cele două pârghii ale riscului: cine intră (PD, indirect) și cât pierzi dacă se întâmplă (LGD/EAD, indirect).
Când crești rapid, nu doar PD-ul se poate schimba. Se pot schimba și structurile care influențează severitatea pierderii.
Dacă vrei creștere sănătoasă, ai nevoie de o singură obsesie: să vezi devierile la timp.
Asta înseamnă un scoreboard pe 3 straturi:
(A) volum & viteză (cât și cât de repede),
(B) calitate & mix (ce fel de portofoliu nou intră),
(C) disciplină (cât de mult “negociezi” politica în practică).
Într-un portofoliu în creștere, întrebarea nu e “dacă apare deviația”, ci “cât de repede o vezi”.
AI/analytics nu trebuie să fie magie. Trebuie să fie un radar pragmatic:
detectează schimbări de distribuții (mix/rating/industrii), creșteri de excepții, schimbări de comportament (early delinquency), și le pune într-un limbaj executabil: GREEN / AMBER / RED.
Aici ai șabloane care te ajută să operationalizezi lecția. Le poți lipi în email, Teams, Confluence sau într-un document de comitet.
B) Calitate & mix (leading)
– Distribuție rating/PD (benzi): ___
– Concentrare industrie (Top 1 / Top 3 share): ___
– RWA density / capital intensity: ___
– Vintage early stress (primele 3–6 luni): ___
C) Disciplină
– Excepții (% din origination): ___
– Excepții pe tip (top 3): ___
– Override rate (dacă există): ___
– Trend structură (tenor/amortizare/covenants): ___
Status final: GREEN / AMBER / RED
3 deviații:
1) ___
2) ___
3) ___
3 acțiuni (owner + deadline):
1) ___
2) ___
3) ___
AMBER (deviație detectată, încă sub control):
– Tightening selectiv (pricing / tenor / covenants / colateral) pe zona cu drift
– Limitare excepții pe tipul care crește
– Plan de corecție (owner + deadline) + revizuire în 2–4 săptămâni
RED (deviație semnificativă / risc acumulat):
– Stop / limitare temporară pe origination în zona afectată (cu excepții aprobate special)
– Escaladare în comitet + raportare mai frecventă
– Remediere: rebalansare mix + update reguli + post-mortem pe cauză
Imaginează-ți că ai un trimestru cu presiune mare pe target. Ai pipeline bun, dar observi:
(1) excepțiile cresc, (2) o industrie “trage” disproporționat, (3) tenorul mediu urcă.
Ce faci ca să livrezi totuși, fără să “cumperi” risc?
De regulă, dacă ai 3 drift-uri simultan (excepții + concentrare + structură), e cel puțin AMBER.
Măsuri “tightening” pot fi: limită pe excepții pe tip (ex: covenants), ajustare de pricing pentru zona cu drift, restricție tenor pe industria X, plus standardizare condiții minime.
Reorientare volum: împingi pipeline în segmente/industrii cu profil stabil și capacitate bună de rambursare, sau pe clienți existenți cu comportament bun (dacă politica permite). KPI săptămânal: share industrie X,
# excepții pe tip, distribuție pe rating/PD pentru noile aprobări.
Țintă: 18–28 minute. Dacă poți răspunde fluent, ai prins esența lecției.
Targeturile sunt bune când sunt echilibrate. Devin periculoase când sunt unice (doar volum) și când schimbă “politica reală”
prin excepții și relaxări repetate. Cheia e să vezi deviația devreme, prin leading indicators, și să ai reacții standard:
tightening în AMBER, măsuri ferme în RED, plus reorientare a creșterii spre zone sănătoase.