Ai auzit replica asta? “Nu am schimbat apetitul la risc. Politica e aceeași.”
Și totuși, după 6–12 luni, portofoliul arată mai riscant, mai concentrat și mai fragil.
Cum e posibil?
Pentru că apetitul la risc nu se schimbă doar printr-o decizie oficială. Se schimbă și “pe ușa din spate”:
prin targeturi prea agresive, prin excepții care devin obișnuință, prin interpretări relaxate ale regulilor și printr-un proces de aprobare care, sub presiune, începe să optimizeze pentru viteză, nu pentru calitate.
În lecția asta înveți să recunoști “deriva” de standarde, să construiești frâne simple (dar ferme), și să folosești AI/analytics ca radar: nu ca să “înlocuiască” guvernanța, ci ca să o facă scalabilă.
În orice organizație, există “politica oficială” și există “politica reală”.
Politica oficială e ce scrie în proceduri. Politica reală e ce trece prin comitete, ce se acceptă ca excepție, cum se interpretează “minimele” și ce se negociază “doar de data asta”.
Dacă ți se pare dur, gândește-te la asta ca la fizică:
un sistem, sub presiune, se va adapta ca să-și atingă obiectivul dominant.
Dacă obiectivul dominant este targetul (volum/venit), atunci procesul începe să se adapteze către target.
Adaptarea poate fi subtilă: un covenant relaxat aici, un tenor prelungit acolo, un colateral “acceptabil” dincolo.
Iar subtilul devine noul normal.
În ianuarie, comitetul aprobă 2 excepții, justificat. În februarie, 5. În martie, 9.
În iunie, nimeni nu mai numește asta “excepție”. Se numește “flexibilitate comercială”.
În decembrie, când apar primele downgrade-uri, lumea spune: “Piața a fost grea”.
De fapt, piața poate fi grea. Dar schimbarea majoră a fost internă: ai creat o ramură paralelă de decizie.
Și ai făcut-o fără să o declari.
Dacă vrei să controlezi deriva, trebuie să înțelegi motorul ei.
În majoritatea băncilor, deriva de standarde apare când ai simultan:
(1) target agresiv, (2) presiune de timp, (3) competiție, (4) “fear of missing out” pe clienți.
În ultimele săptămâni din trimestru, percepția riscului scade: “ne trebuie deal-ul”.
În mod paradoxal, e exact momentul în care ar trebui să fii mai strict, pentru că deciziile sunt mai emoționale.
Creierul se obișnuiește. Dacă ai aprobat ceva de 3 ori, a patra oară pare normal.
Și dacă pare normal, nu mai este tratat ca excepție.
“Dacă nu îl finanțăm noi, îl ia altcineva.” Adevărat uneori.
Dar uneori e doar o poveste bună care justifică slăbirea structurii.
Când un RM/echipă are reputația de “închide deal-uri”, sistemul tinde să-i acorde mai multă încredere
și să scadă nivelul de verificare. E un risc de guvernanță, nu de intenție.
În lecția 1 am văzut țintele principale: volum, venit, capital ajustat la risc, RAROC, număr de clienți, venit/client.
Observă un lucru: aproape toate pot fi KPI-uri excelente… dacă sunt în echilibru. Dacă alegi unul singur ca “rege”, restul devin figură decor.
Exemplu: dacă volumul este regele, atunci: criteriile minime devin negociabile, iar excepțiile devin instrument de livrare.
Dacă venitul este regele, atunci poți ajunge să faci pricing agresiv sau să “alegi” clienți mai slabi care acceptă costuri.
Dacă numărul de clienți este regele, poți dilua calitatea.
Slăbirea standardelor nu e o știre de presă. E o serie de micro-derapaje.
Dacă ai un radar bun, le vezi devreme. Dacă nu, le vezi după ce ai deja cohortele în portofoliu.
Dacă definim riscul ca probabilitatea de nerambursare (plus dobândă) și ne uităm la scopul evaluării (pierderea potențială, provizioane, capital), atunci slăbirea standardelor este literalmente o schimbare de “funcție”.
În mod tipic, ea împinge în sus PD (prin selecție), LGD (prin colateral/structură) sau EAD (prin limite mai mari, utilizare).
Și aici apare paradoxul: standardele slabe pot “arăta bine” pe termen scurt (volume, venituri, comisioane), dar costă pe termen mediu prin capital, provizioane și volatilitate.
Iar volatilitatea este, pentru management, una din cele mai scumpe forme de risc.
Ca să controlezi ceva, trebuie să îl faci vizibil. “Drift Map” este un instrument simplu:
listezi unde se slăbesc standardele, prin ce mecanism, cine e owner și ce acțiune oprește pattern-ul.
Nu e o acțiune “anti-business”. E un instrument de stabilitate.
Exemple de drift:
– Excepții DSCR ↑
– Tenor mediu ↑
– Override rate ↑
– Concentrare industrie X ↑
Oprirea derivei nu înseamnă “stop total”. Înseamnă să pui frâne acolo unde procesul devine elastic.
Îți propun 3 frâne care, în practică, fac diferența între creștere sănătoasă și creștere hazard.
Excepțiile trebuie tratate ca o resursă rară, nu ca o soluție de livrare.
Definești un “buget” lunar/trimestrial (număr sau share) și îl segmentezi pe tipuri (covenants, colateral, tenor etc.).
Dacă intri în AMBER, nu mai dai excepții “automate”; ceri justificare mai sus. Dacă intri în RED, restricționezi tipul.
În multe locuri, standardele sunt vagi. “DSCR ok”, “colateral bun”, “cashflow stabil”.
Sub presiune, vagul devine elastic. Soluția: definești 3–5 minime nenegociabile (hard stops)
și 5–7 elemente negociabile (cu condiții).
Dacă ai target agresiv, frecvența lunar e prea rară. Îți trebuie măcar un radar săptămânal simplu:
(1) excepții, (2) concentrare, (3) drift rating/PD, (4) structură (tenor/covenants).
AI te ajută să extragi “top deviații” fără să consume 2 zile de raportare.
Șabloanele de mai jos te ajută să rulezi guvernanța fără “roman”.
2) Drift: __________ | Tip: ________
Metrică: ________ | Trend: ______ | Impact: ______
Acțiune: ________ | Owner: ______ | Deadline: ______
3) Drift: __________ | Tip: ________
Metrică: ________ | Trend: ______ | Impact: ______
Acțiune: ________ | Owner: ______ | Deadline: ______
Primești (imaginar) un snapshot de lună: volume bune, dar excepții ↑, tenor ↑, concentrare industrie X ↑.
Sarcina ta: să demonstrezi, ca profesionist, că apetitul real s-a mișcat și să propui corecții fără “război”.
Un răspuns bun nu spune “business greșește”. Spune: “observăm pattern-uri care schimbă profilul noilor intrări”.
Apoi le leagă de mecanisme (selecție/structură/disciplină) și le traduce în frâne:
buget de excepții, minime nenegociabile, tightening selectiv și monitorizare mai frecventă.
Țintă: 18–28 minute.
Țintele agresive nu schimbă apetitul la risc “în document”. Îl schimbă în practică: prin excepții repetate, drift de mix,
și relaxări de structură. Soluția nu e să oprești business-ul, ci să pui frâne: buget de excepții, minime nenegociabile
și un radar (ideal săptămânal) pentru leading indicators. Așa creșterea rămâne puternică, dar controlată.